Se spune, că prin secolul XIII, Dragoș, principele Maramureșului, era un voievod priceput, dar și meșter vânător. Îi plăcea tare mult să vâneze zimbri, căprioare, mistreți și lupi.
Legenda spune, că umblând el cu ceata lui după vânat, trecuse munții Carpați de la răsărit. Aici, în calea vitejilor, apăruse pe neprins de veste un bour, zis și zimbru, cu coarne țepoase, cu grumazul gros, cu copite tari, cu păr lung și negru, cu ochi holbați, fioroși.
Întâi l-a simțit cățeaua lui Dragoș, numită Molda. Și-a alergat după el, lătrând ascuțit. Oricât de fioros era bourul, vânătorul tot l-a ochit cu săgeata și l-a înțepat cu sulița. Rănită, plină de sânge, acea fiară a mai fugit încă mult prin pădurea cu arbori înalți. În cale, le apăruse un râu cu apele mari. Molda, gonind după zimbru, se repezi să-l urmărească și în râu. Dar apele fiind adânci, și valurile râului prea repezi, biata cățelandră Molda se înecă în toiul luptei.
Călări, Dragoș și vitejii lui au trecut râul, au lovit zimbrul drept între coarne și, în sfârșit, l-au doborât.
Foarte mult s-a bucurat principele de izbândă la vânat, însă, pierderea cațelei îi întristă fruntea. În amintirea ei, a numit acel râu Moldova.
Apoi, Dragoș a trecut râul spre răsărit și a ajutat pe sălășluitorii din această parte a țării să-i alunge pe tătarii cei răufăcători. Când a ieșit biruitor din luptă, oamenii l-au poftit să le fie voievod în această parte de țară, pe care au numit-o tot Moldova, de la numele râului.
Biblioteca publică Bilicenii Vechi 