Cel mai longeviv veteran din s. Bilicenii Vechi, într-un interviu exclusiv pentru cititorii noștri:

MB: Moş Grigore, cum a intrat războiul în satul nostru ?

Grigore Daraban:  În anul 1941, s-a răspândit prin sat vestea că se începuse războiul,  chiar au fost luaţi câţiva băieţi tineri în armata română.  Dar am simţit că a venit războiul peste noi cu adevărat în anul 1944, cînd au fost înrolaţi în armata rusă toţi bărbaţii de la 18 pînă la 50 ani. Am mers pe jos pînă în Nicolaev, acolo am stat cîteva săptămîni, ne-au dat arme, dar instruirile de utilizare a lor au fost insuficiente, deci, am învăţat arta apărării chiar la război. Din Nicolaev am fost transportaţi cu trenul spre Polonia, la linia de front.

MB: Aţi fost incluşi în lupte imediat ?

Grigore Daraban:  Da, am învăţat să împuşcăm şi să încărcăm arma chiar acolo pe câmpul de luptă. Soldaţii mai vârstnici erau atenţi, împuşcau şi se târau mai mult pe jos, iar noi, cei tineri, eram prea nesocotiţi, alergam cu pieptul înainte şi duşmanii ne secerau laolaltă. Eu am hotărît să sar gardul de apărare, şi în acest moment, a venit o bombă nemţească peste noi, eu am simţit doar cum m-a aruncat valul de aer dincolo de gard, aceasta mi-a salvat viaţa. Prietenii mei au fost omorâţi pe loc. Eram atât de speriat, încât mi-am dat seama că sunt rănit la şold, doar cînd am văzut zăpada roşie de sânge în dreapta mea. M-au luat doi sanitari pe targă, aveau şi câini special învăţaţi. Dar, nu am reuşit să ajungem departe, pentru că nemţii ne atacau şi eu m-am rostogolit sub malul unui râu. Acolo am zăcut pînă spre dimineaţă, am fost găsit de alţi sanitari şi dus la spitalul mililtar, unde erau medici nemţi. Bine lucrau, mi-au făcut operaţie şi nici nu am simţit. Mi-am revenit într-o lună, dar nu am reuşit să lupt mult timp, că o altă bombă mi-a sfărîmat mâna dreaptă, şi acum, oasele nu sunt la locul lor. Am ajuns într-un spital cu mulţi ruşi, unul din ei, căpitanul Iurie, m-a luat în ştab şi i-a propus ofiţerului ca să mă ia ca ajutor. Rusul, a scos o cutie (telefon probabil) şi a sunat imediat în raionul Sângerei, apoi la Sovietul sătesc din Slobozia-Panaiti ( în prezent satul Bilicenii Vechi). A întrebat cine este Grigore Daraban, e din familie respectabilă ? Nu are rude la România ? Aşa, m-a lăsat să lucrez ca secretarul sau curierul lui. Eram responsabil pentru toate documentele din ştab.

MB: Cînd aţi revenit acasă ?

Grigore Daraban:  Am făcut serviciul militar pînă în anul 1948, tot timpul la Berlin.

MB: Deci, aţi fost martor al ultimelor evenimente din Războiul II Mondial şi proclamarea victoriei ?

Grigore Daraban:  Pe 9 mai 1945 era mare zarvă în Berlin: salve de tun, nemţii lăsau armele şi capitulau, noi ne întâlneam cu soldaţii americani. Încă vre-o lună soldaţii noştri şi americanii beau împreună, după care se băteau. Ruşii erau tare scandaloşi de felul lor.

MB: În această perioadă, mai erau nemţi în defensivă ?

Grigore Daraban:  Chiar în Berlin, s-au ascuns în metrou. Fasciştii au stat în subsoluri mai mult timp, nu mai atacau, ei doar se apărau. Stalin a dat ordin să inunde metroul cu apă, aşa, la suprafaţă au ieşit puţini nemţi, majoritatea au pierit.

MB: Soldaţii morţi în război, erau înmormântaţi pe loc sau corpurile lor erau expediate acasă ?

Grigore Daraban:  De unde, atunci nu era timp să-i mai înmormântezi. Doar în unele cazuri erau îngropaţi la repezeală, mai mulţi soldaţi împreună. Celelalte corpuri neînsufleţite erau lăsate în voia  jivinelor şi a vânturilor.

MB: Cum a rezistat satul nostru după război ?

Grigore Daraban:  Norocoşii, care s-au întors vii din Războiul II Mondial, au fost puţini. Foarte mulţi copii au rămas orfani, goi şi flămânzi. A venit şi foametea peste noi. Dar lumea se temea să scoată un cuvânt, că altfel Stalin te judeca sau te împuşca chiar. S-au dus toţi la kolhoz, ca turma de oi, cum zicea conducerea statului, aşa făceau, nimeni nu se văicăra.

MB:  Ce le doriţi cititorilor acestui interviu ?

Grigore Daraban:  Eu am trăit o viaţă frumoasă, am ajuns la 93 ani, mi-a dat Dumnezeu de toate. Dar voi, păstraţi PACEA pe acest Pămînt, pentru că tare-i frumoasă şi dragă Moldova noastră ! Mulţi bărbaţi au pierit în războiul fascist, ca noi acum să ne bucurăm de un cer senin şi paşnic. Să nu-i uitaţi !

Realizare şi redactare: Maia Bălan,

Şefa Bibliotecii publice din satul Bilicenii Vechi.